toamna în care frunzele nu au mai vrut să cadă-Ion Mihaila

spui deseori că ţi-este dor de mine

dar ai început să creşti pe fundul oceanului

şi te-ai ascunde de mine chiar printre stele

dar acolo te-ai întâlni chiar cu sufletul meu

rătăcit demult pe acolo când te căuta orbit
de poveştile tale şoptite



nu am să uit niciodată că-mi spuneai

că mi-ai făcut privirea o cafea

şi sorbi din ea în fiecare dimineaţă

glasul l-ai topit într-un ursuleţ de pluş

cu care adormi în fiecare seară la piept
doar sărutul stă închis ca-ntr-o cutie a Pandorei...



sunt seri pe care le-am mâzgălit pe colile

care stăteau agăţate ca nişte lilieci

în peştera sufletului

le-am adunat încet pe toate

nu să le dau foc, cum ai fi crezut

ci să mă-velesc cu ele-n toamna rece

toamna în care
frunzele nu au mai vrut să cadă



acum sunt şi eu un copac care îşi doreşte

să se roage în genunchi

iar oamenii-l urăsc pentru asta

că se roagă falnic şi-atât de vertical

la ei, la Dumnezeu

şi umilit de neputinţa de a sta în genunchi

îi roagă doar să-i scuture frunzele îngălbenite

doar ca zăpada să se poată aşterne imaculată
pe crengi îmbodobindu-l la fel ca-n poveşti